Prin Decizia nr. 50/2024 Înalta Curte de Casație si Justiție a pus capăt unei practici controversate prin care, unele instanțe de executare acordau creditorilor in procedura execuționala penalității de natura contractuală iar altele refuzau acest drept creditorilor motivând ca astfel de penalității pot fi acordate de către instanța de executare doar daca ele se cuvin creditorului de plin drept sau sunt prevăzute de lege, respectiv nu generează o analiza pe fond a dreptului creditorilor.

În cea de-a doua ipoteza, creditorul trebuia să parcurgă o altă procedura judiciara (cea de drept comun) în care dreptul creditorului sa fie analizat pe fond (dacă are dreptul la astfel de penalității) si sa obțină un nou titlu executoriu (hotărâre judecătorească)  după care daca debitorul nu le achita, creditorul sa se reîntoarcă la instanța de executare pentru a cere executarea silită a penalităților.

Practica instanțelor de executare a fost generata de interpretarea neunitară a dispozițiile art. 628 al. (4) C.pr.civ. care stabilește faptul că, ”dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalități sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C.civ. sau altor dispoziții legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părților”.

[Merită să reamintim in contextul discuție faptul că, dacă in titlu executoriu au fost stabilite ori prin acesta au fost acordate penalității care se cuvin creditorului dar nu s-a stabilit cuantumul lor, ele pot fi calculate direct de către executorul judecătoresc fără intervenție instanței de executare]

Reîntorcând-ne la situația prezentată anterior, prin decizia sa Curtea a curmat acesta practica neunitara a instanțelor de executare si a stabilit că, ” în interpretarea si aplicarea dispozițiilor art. 628 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanța de executare stabilește dobânzi, penalități sau alte sume care se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din Codul civil sau altor dispoziții legale speciale, și în cazul în care creditorul solicită penalități de întârziere prevăzute în contract”.

Pe cale de consecință, instanța de executare este competenta sa acorde (la cererea) creditorilor, în cadrul procedurilor de executare silită, dobânzi penalității de întârziere prevăzute în contractele comerciale dintre creditor si debitor.

Consecințele acestei decizii nu se produc doar în plan juridic, ci și în plan practic, creditori nu (mai) sunt obligați sa parcurgă o alta procedura judiciara prin care sa obțină un nou titlu executoriu (hotărâre judecătorească) pentru accesorii, in condițiile in care deja dețin un titlu executoriu pentru debitul principal, fapt ce scurtează semnificativ  procedurile execuționale prin care creditorului își realizează integral dreptul sau de creanță (penalitățile reprezintă un drept de creanță accesoriu, derivat din dreptul de creanța principal –debitul neachitat-).